Încerci să-mi stingi iubirea ca pe o ţigară. O zdrobeşti cu boală de o bucată de sticlă, repede, cât mai repede, ca să nu te prindă nimeni că o savurezi ca ceva glorios, să nu te vadă nimeni cât te-ai bucurat de ea, că ţi-a dat pace, linişte, coerenţă. Ţi-a dat un sens, cumva.
O arunci grăbit în ţărână, impunându-ţi să nu ai remuşcări, să uiţi de bucuria pe care ai avut-o când ai simţit-o prima oară pe buze, când ai inspirat prima dată iubire.
O arunci grăbit în ţărână, de parcă ar ieşi ceva de acolo. Ai omorât-o! N-are ce să mai iasă...
Mai aveai măcar un centimetru de tras în piept, n-ar fi trebuit să o arunci de pe acum. Aş putea să-ţi dau alta, ştii, dar n-ar mai fi la fel, cum nici dependenţii de droguri nu mai primesc ce au luat prima oară. Ce e bun s-a dus, dependeţa a rămas, iar tu eşti nevoit să te mulţumeşti cu un substituent de marfă bună.
Te aştept acolo unde ţi-am suflat în faţă fum pentru prima oară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu