Aproape întreg

                A fost un cer frumos, dar tu l-ai făcut să fie cel mai frumos din vara asta, cu cele mai strălucitoare şi mai docile stele. Îl simţeam aproape, la câţiva metri deasupra noastră, simţeam că m-aş fi putut urca pe zid şi să fur cea mai frumoasă stea şi să ţi-o pun pe limbă. Stăteam amândoi îmbrăţişaţi pe o pătură aspră. Îmi spuneai că inima mea se aude ca un bass, iar eu o simţeam cum începe să bată mai tare, mai repede, mai ritmat. Ea cânta după timbrul vocii tale. Armonie! E tot ce simţeam în îmbrăţişarea ta. Tremuram amândoi, de frig, sau poate pulsurile noastre o luaseră razna, punându-ne stăpânire pe trupurile fierbinţi şi nemişcate. Adormeam în braţele tale şi mă trezeam imediat, speriată că noaptea ar fi trecut şi tu ar trebui să pleci.

                Stăteam amândoi, singuri, ascunzându-ne de lume, izolaţi de monotonia vieţilor noastre pe acele scări silenţioase şi aproape înfricoşătoare. Simţeam cum eternitatea se aşternea peste noi şi peste scările vechi. Respiram veşnicia şi o suportam prin vene, exact în locurile unde mă atingeai tu. Ne-am sincronizat. Inimi, buze, braţe, şoapte, vise, orice, tot.

                Ştiu că atunci când voi muri, mâna mea stângă va vibra ultima, amintindu-şi mereu cum mă cântai ca pe o chitară. Mi-ai promis că o să mă gâdile, dar n-a fost aşa. Exuberanţa era atât de mare, că îţi auzeam corzile dinainte să-mi atingi mâna, te trăiam dinainte să-mi dai viaţă. Momentele astea au fost şi vor rămâne eternitate pentru mine, precum tatuajul mic din spatele urechii la care râvnesc de câteva luni.  Dar până o să-l am pe acela, te las pe tine să-ţi tatuezi sărutul cu buzele tale precum crema de zahăr ars pe care am mâncat-o astăzi. Te las să mă săruţi într-atât încât să-mi perforezi pielea şi să-mi intri în sânge. Să fim unul!

               "E prea devreme şi totuşi prea târziu să spunem stop."

Oniric

   Mi se face poftă de somn, de un somn din acela profund, liniştit, plin de vise şi de zâmbete cu ochi închişi. Un somn adânc, în care închid ochii imediat ce pun capul pe pernă, în care simt liniştea cum mi se scurge printre muşchii osteniţi. Un somn precedat de un clinchet de clopoţei ce-mi răsună în creier, pregătindu-mă, parcă, să-mi gust dulcile iluzii din timpul nopţii. Un somn dulce-acrişor, care mă-mbată cu plăcerea de a trăi în plus, care-mi îmbie carnea cu însufleţiri la care tânjesc de cine ştie când, ca apoi să permită razelor de soare să-mi săgeteze pleoapele, invadându-mi ochii cu lumina; iar eu să mă trezesc, înfrântă.
    Mi-e dor de un somn care să mă amăgească; un somn lung, bolnav,  din care să mă trezesc mai obosită, abandonată cu speranţa să mai dorm încă o dată. 

   Vreau cearşafuri noi, proaspăt spălate, proaspăt aşternute; proaspete şi reci, ca petalele de trandafiri. Vreau sa dorm în aşternuturi noi, să mă întind pe tot patul şi să nu reuşesc să cuprind întinderea toată, rece şi parfumată şi netedă şi impecabilă. Ah, şi cum m-aş arunca în ele! Şi cum m-aş îmbăta cu parfumul lor ca dintr-o sticlă de lichior! Şi aş netezi cu mâna, apoi, tot ce am şifonat.
   Aşa mă simt şi cu tine, băiat somnoros. La fel de copleşită de prospeţimea cearşafului ca de zâmbetul tău copilăros, doritoare să sechestrez aşternutul cât să te iau în braţe, aşa îngrijorată să nu stric ţesătura cât să nu te pierd. 

   Tu, băiat care doarme ziua, adu-mi, te rog, o pernă. Ori, mai bine, fii tu perna mea. Şi pătura mea, da... Niciodata nu dorm dezvelită. Încălzeşte-mă şi ţine-mă bine-bine şi nu-mi da drumul decât când va fi să mă trezesc. După, mângâie-mă uşor şi sedu-mă să adorm din nou. Veghează-mi somnul, ai grijă să-mi fie bine, de parcă ar fi ultimul meu vis, de parcă aş muri şi tu ai rămâne al nimănui.
   Tu, băiat care nu doarme noaptea, şopteşte-mi tot ce eu nu îndrăznesc să visez şi fă-mă să trăiesc dincolo de reverie. Pune-mi o scoică la ureche ca să înot în mare, pune-mi o piersică pe buze ca eu să mă văd la marginea unei livezi, pune-mi o floare în păr ca să mă plimb într-o grădină, pune-mi un o pană îmbibată în cerneală şi du-mă în bibliotecile cetăţilor recent pavate. Iar dacă mă trezesc, tu continuă să mă ţii de mână.

Unul dintr-o mie

o picătura de ceară topită
o petală uscată de trandafir
un strop de cerneală albastră
o scoică ciobită eşuată la mal
o urmă a pasului călătorului
o pagină desprinsă dintr-o carte uzată

Tricoul favorit pe care îl purta cât de des avea ocazia, acum îi este mic. 
Tricoul care acum zace în dulap.

strigătul fetei luate pe sus de iubitul ei
râsul copilului mângâiat de iubire
suspinul de plăcere al femeii îndrăgostite
răsuflarea de uşurare a mamei îngrijorate
sughiţul bărbatului care râde prea mult
surâsul tău când te ademenesc cu dulciuri

Băieţelul îşi mărturiseşte sentimentele fetiţei, iar ea chicoteşte.
Chicotitul dulce, nevinovat, al unui lipsit-de-experienţă

mirosul pâinii calde
mirosul bobocului de floare
mirosul asfaltului plouat
mirosul cărţii noi
mirosul ierbii tăiate
mirosul pielii mele ude

Miroşi ca o chitara dezacordata după extenuarea corzilor. 
Miroşi a cântecul care luminează strazile.
Eşti parfum.

Arsă aproape toată

    Încerci să-mi stingi iubirea ca pe o ţigară. O zdrobeşti cu boală de o bucată de sticlă, repede, cât mai repede, ca să nu te prindă nimeni că o savurezi ca ceva glorios, să nu te vadă nimeni cât te-ai bucurat de ea, că ţi-a dat pace, linişte, coerenţă. Ţi-a dat un sens, cumva.
    O arunci grăbit în ţărână, impunându-ţi să nu ai remuşcări, să uiţi de bucuria pe care ai avut-o când ai simţit-o prima oară pe buze, când ai inspirat prima dată iubire.
    O arunci grăbit în ţărână, de parcă ar ieşi ceva de acolo. Ai omorât-o! N-are ce să mai iasă...
    Mai aveai măcar un centimetru de tras în piept, n-ar fi trebuit să o arunci de pe acum. Aş putea să-ţi dau alta, ştii, dar n-ar mai fi la fel, cum nici dependenţii de droguri nu mai primesc ce au luat prima oară. Ce e bun s-a dus, dependeţa a rămas, iar tu eşti nevoit să te mulţumeşti cu un substituent de marfă bună.
    Te aştept acolo unde ţi-am suflat în faţă fum pentru prima oară.