A fost
un cer frumos, dar tu l-ai făcut să
fie cel mai frumos din vara asta, cu cele mai strălucitoare şi mai docile
stele. Îl simţeam aproape, la câţiva metri deasupra noastră, simţeam că m-aş fi
putut urca pe zid şi să fur cea mai frumoasă stea şi să ţi-o pun pe limbă.
Stăteam amândoi îmbrăţişaţi pe o pătură aspră. Îmi spuneai că inima mea se aude
ca un bass, iar eu o simţeam cum începe să bată mai tare, mai repede, mai
ritmat. Ea cânta după timbrul vocii tale. Armonie! E tot ce simţeam în
îmbrăţişarea ta. Tremuram amândoi, de frig, sau poate pulsurile noastre o
luaseră razna, punându-ne stăpânire pe trupurile fierbinţi şi nemişcate. Adormeam
în braţele tale şi mă trezeam imediat, speriată că noaptea ar fi trecut şi tu
ar trebui să pleci.
Stăteam amândoi, singuri,
ascunzându-ne de lume, izolaţi de monotonia vieţilor noastre pe acele scări
silenţioase şi aproape înfricoşătoare.
Simţeam cum eternitatea se aşternea peste noi şi peste scările vechi. Respiram
veşnicia şi o suportam prin vene, exact în locurile unde mă atingeai
tu. Ne-am sincronizat. Inimi, buze,
braţe, şoapte, vise, orice, tot.
Ştiu că atunci când voi muri,
mâna mea stângă va vibra ultima, amintindu-şi mereu cum mă cântai ca pe o
chitară. Mi-ai promis că o să mă gâdile, dar n-a fost aşa. Exuberanţa era atât
de mare, că îţi auzeam corzile dinainte să-mi atingi mâna, te trăiam dinainte
să-mi dai viaţă. Momentele astea au fost şi vor rămâne eternitate pentru mine,
precum tatuajul mic din spatele urechii la care râvnesc de câteva luni. Dar până o să-l am pe acela, te las pe tine
să-ţi tatuezi sărutul cu buzele tale precum crema de zahăr ars pe
care am mâncat-o astăzi. Te las să mă săruţi într-atât încât să-mi perforezi
pielea şi să-mi intri în sânge. Să fim unul!
"E prea devreme şi totuşi prea târziu
să spunem stop."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu